Cumperi lunar câte un loz în plic, îl desfaci, ce păcat, iar scrie cu majuscule NECÂŞTIGĂTOR, te aştepţi la asta, te amuzi, hârtia e proastă, cerneala e verde, nu e mare lucru că e necâştigător, dar dacă ar fi fost câştigător, viaţa ar fi părut mai frumoasă cu 1 LEU, ca şi când ţi-ai cumpăra un augur de jucărie într-o dimineaţă, ai fi putut zâmbi către loz, i-ai fi spus că a făcut foarte bine c-a ajuns la tine, nu e un câştig chiar atât de mic, nunu, cam aşa s-ar întâmpla, dacă într-o zi Nobelul i-ar fi acordat lui Antunes, dar nu-i nimic, n-o să-l ia, mai încercăm data viitoare, pentru că, se pare, nu ne-am schimbat, de câţiva ani încoace – nicio mare schimbare de gust, nici măcar nu a intervenit vreo pierdere de răbdare. Şi asta pentru felul în care amestecă mici-mari interioare fără să le facă terci, pentru că în grădinile sălbatice e întotdeauna mai multă iarbă decât în cele frumos amenajate, în care nu poţi să te pierzi, e bine să te pierzi, e bine de tot, mi-am amintit de o fată care turna beton peste lăcrămioare, turna şi turna şi de ciudă lăcrima că lăcrămioarele cereau atâta beton, pentru că-s otrăvitoare, mi-a explicat, au crescut acolo unde trebuiau puse roşii, dar odată ce cresc într-un loc, otrăvesc pământul, nu mai e bun nici dacă le scoţi, nu mai ai ce face cu el, eu tot mă întreb de ce o pătură de beton e mai bună decât una de lăcrămioare, în fine, m-aş bucura pentru că el mi-a dat cel mai mult de mâncare, cu intoleranţa mea la lactoză şi cu stomacul meu dificil…

„şi eu părăsit pe scară, valiza cântărind tot mai mult cu anii şi ce-o fi în osul acela pe care nu-l aveam înainte, în ultimul timp mi se nasc oase la şolduri, la rotule, şi-mi îngreunează mersul, piciorul ăsta care nu se deplasează odată cu mine, îl arunc în faţă şi-l recuperez
sper să-l recuperez
cu un impuls al feselor, la vecinii de la subsol o pendulă s-a împiedicat de mecanism ca să-şi cureţe vocea eliberând-o de şuruburi şi arcuri şi a bătut orele pompos, mi-am suspendat valiza ca să le număr, mi s-au părut paisprezece şi când am întrebat – Paisprezece? pendula ofensată răspunzând că nu. cu alură de cardinal, solemnă, dintr-o parte în cealaltă a cutiei cu geam, fabricând mai multe ore
nouăsprezece? douăzeci şi şapte?
mai lipseau trei liniuţe
vecinii în faţa cadranului
– Aşteptaţi
m-am sprijinit mai tare de tata dar pendula apropiindu-se şi îndepărtându-se de mine poruncea
– Taci
cineva şi-a dislocat fundul de pe scaun şi imediat arcurile indignate
– Păi cum aşa?
limba aproape pe linia imediat următoare când în fine ceasul s-a împiedicat de mecanism ca să-şi cureţe vocea eliberând-o de şuruburi şi arcuri, a crescut pe perete, a înaintat, oasele mele puteau să spună ce monede în portmoneul lui tata, pe lângă monede nişte agrafe, o hârtiuţă împăturită, inima mea care nu era ca a lui.” (din António Lobo Antunes, Bună seara lucrurilor de pe-aici)

Astăzi, 1 septembrie, António Lobo Antunes împlineşte 70 de ani. Parabéns!

Blogul cititorilor lui Antunes: http://alawebpage.blogspot.ro/

foto © thechronicle.ro

Comentarii

comentarii