Dacă privim cu atenție un animal, avem sentimentul că înlăuntrul lui se ascunde un om care își bate joc de noi.

— Canetti citat de Baudrillard

Pus să stabilească data când am intrat în secolul XXI, Peter Sloterdijk răspunde că astăzi. Secolul în care trăim o ia de la capăt în fiecare zi; este secolul terorii și al fărâmițării. Încă de la prima pagină din Terror from the Air, Sloterdijk stabilește cele trei inovații ale secolului nostru: practica terorii; designul de produs; ecologismul. Poate că secolul XXI nu va fi diferit de secolul XX, secolul „de negândit”. Secolul trecut, ne convine sau nu, a fost secolul unei emergențe către o nouă umanitate, o transformare radicală a ceea ce este omul. Povestea o știm din Le Siècle de Alain Badiou.

Jean Baudrillard ar fi scris un text extatic despre Parisul ultimelor trei zile, dacă n-ar fi murit acum opt ani. În capitolul „Figuri ale transpoliticului”, subcapitolul „Ostaticul” din Strategiile fatale (spirală în cerul gurii), Baudrillard punctează (în anii 1980, când terorismul, pentru europeni, era un fel de proză în versuri în mileniul 4 – ceva care nu corespunde [nu preocupă] spiritului umanist și universalist al Europei) că teroarea este anomalică (mai pe înțeles, cu funcționări anormale); terorismul, continuă el, este mai violent decât violentul. Violența, de cealaltă parte, este definită ca fiind anomică. Înțelegem astfel că terorismul este și mai dezorganizat decât dezorganizarea; într-o terminologie care poate nu i-ar fi displăcut lui Baudrillard, terorismul este transanomic (sau, în cuvintele lui, terorismul este forma extatică a violenței). Da, atacurile din Paris („centrul lumii” – cândva, cel puțin) au fost coordonate, în sensul existenței unei succesivități, însă ele au generat un hazard anonim.

De ce afirmă Baudrillard că victima unui act terorist se află într-o stare de excepție radicală? Pentru că victima nici nu poate visa regula după care teroristul va juca pe scena terorii. Ceea ce diferențiază terorismul de „calmul” politic aka scena politică a unui stat consolidat este tocmai absența regulei jocului. Numărul de morți este lăsat la voia sorții. În presă (cunoscută și sub porecla de „debaraua intelectului”) s-a apreciat că, în noaptea de 13 noiembrie, am asistat la o nouă formă de terorism. Est-il vrai…? vorba arabului. Terorismului îi lipsește regula jocului, de unde rezultă că el are altă conformație la fiecare ripostă. Cum se face că într-un sfert de secol, Europa, care făcea cu mâna terorismului ca la o despărțire bucuroasă de un prieten, încasează astăzi pumni nearbirați ai terorii, în pântecele-i care a născut Les miserables și greața libertății? Frecvența atacurilor teroriste de pretutindeni poate fi explicată prin faptul că ele nu mai urmăresc depășirea dialectică, ci potențarea terorii. Baudrillard a găsit acest întrerupător al revoluției lucrurilor acum douăzeci de ani. Se pare că Europa a mâncat atâta libertate, încât nu-i mai face bine să vadă libertatea pe masă.

În ceea ce mă privește, teroriștii și-au atins scopul: mă gândesc la moarte și într-un magazin de jucării. Însă avantajul meu e că scriu despre moarte de când am învățat să scriu. Preeminența morții în discursul de sertar al modernității, cel mai intim cu putință (axa moartea tradiției – moartea romanului – moartea cinemaului – moartea zonei euro: se moare și în vis, și în veghe), ne slăbește ființa în raport cu viața. Suntem înțepeniți. Liderii statelor europene nu mai iau decizii politice, ei doar se consultă și exprimă regrete. Totuși, în amețeala lor decizională, în suspinul lor de fetițe hormonate care au coșmaruri cu marinari nerași și burtoși, nu m-ar mira să se „aprobe” un holocaust arab. Iar după holocaustul arab, vor striga și europenii așa cum o cer situațiile rezolvate americănește: We did it!

Progresul civilizației a vorbit franceza, nu araba. Araba au vorbit-o societățile „kebabizate”. La scara României, cartierul Militari din București trebuie să fie o replică fidelă a infernului. Senzația de frig în oase acolo a apărut. Miroase a jumări, iar împrejurimile îți dau confortul fizic de după tăvălirea într-o latrină. La scara globului, țările arabe sunt planul unui iad executat în grabă de un dumnezeu diform. Ura mea din „anii de maturizare” față de istoria Orientului Mijlociu denotă o ură aproape biologică. Nu uram arabii (niciodată nu m-a interesat „omul”, iar primul care a construit un sistem din „neînsemnătatea” omului a fost poate chiar Baudrillard), uram spectrele orientalismului (când cineva pronunță „Siria”, îmi amintesc cu groază câte lovituri de stat a trebuit să țin minte). Istoria statelor arabe este compusă doar din lovituri de stat; statele arabe sunt o aberație istorică – ele nu cunosc alt metabolism decât cel al conflictului.

În prezent, întâmpin inconveniențe sociale din partea străinătății, din cauză că aparțin poporului român, catalogat drept popor de țigani, de hoți, de plagiari, de gunoieri, pe scurt, infrecventabil. Nu revendic nici o retușare a mentalității pripite: ea este corectă. Dacă românul a cântat de când îi cerul și pământul, ce buni îs cartofii fierți, era de așteptat că va cotrobăi fericit prin tomberoanele străinilor, că va găsi ceva mai valoros decât cartoful fiert de la singura masă pe zi. Nu e nimic mistic în văduvia românului: el a trăit mereu în mizeria neajunsului, și nu în suficiența însemnătății puținului. S-a trezit cu universități pe cap, când încă năzuia să întreacă forța calului la aratul holdelor. Prostul gust este fratele geamăn al românului: a se vedea cum arată casele românilor, cum se îmbracă românii, cum dialoghează românii etc. Într-o autogară, pe când așteptam sosirea unei cunoștințe, am observat două autocare cu destinația Spania. Autocarele – doldora de țigani. Mi-am imaginat cum, în fiecare zi, n autocare din România debarcă doar țigani în Spania. Îi dau, deci, dreptate spaniolului: România este un popor de țigani. Și așa mai departe. Mi se rupe. Totuși, să îi decredibilizăm pe cei care asociază atacurile teroriste cu țările arabe. Speculează. Viața este prețuită în Coran.

Terrorism is from outer-space!

La ceilalți, practică neschimbată, am parcurs impresii, nu sentințe. „Oare pe cine se cuvine să plângem? Haideți să decidem împreună.” „Nu fi islamofob, mai ții mine ce s-a întâmplat la Auschwitz?” Cele două tabere care și-au împărțit (iarăși) osul terorii au fost babele de sex masculin și analfabeții de extremă dreapta. Primelor (sau primilor, să fim politically correct cu minoritățile trans-orientalo-sexuale) le mai lipsește să-și așeze căciula pe un trotuar și să facă o chetă pentru ajutorarea vărului îndepărtat al românului, arabul. Despre cei din a doua tabără nu are rost să scriem nimic, pentru că oricum nu știu să citească. Ei au uitat cu ce literă începe alfabetul, dar întrevăd necesară o epurare islamică. Una peste alta, nu am încredere în nici un autor care urmează un demers instituțional și este plătit. Practic, nu citesc nici un contemporan. Doar în morți mă încred. Ce înseamnă respectul, de fapt? Respectul presupune să formulezi opinii deja majoritare, majoritare unei audiențe care te urmărește sau unei ideologii pe care o urmezi. Se poate considera că nu am respect față de nimeni. Multiculturalilor, încă un efort să nu mai fiți plictisitori!

De ce nu mă dau de-a dura când sunt terorizate state din afara Europei? Dar voi de ce nu ați „lagrimat” când a murit bunică-mea, ci ați mai adăugat încă o față galbenă care râde unui comentariu către neant?

Câteva titluri de articole din Riposte Laïque, publicație franceză care s-a declarat în mod deschis islamofobă și apropiată de extrema dreaptă: Închiderea frontierelor? E prea târziu, domnule Hollande // Suntem condamnați de conducătorii noștri să trăim în frică // Hollande + islam = moartea Franței // Dar unde erau musulmanii moderați în timpul vărsărilor de sânge? // M-am săturat de islam și de susținătorii islamului // Islamul, responsabil mai mult ca niciodată de al treilea Război Mondial // Umanismul nostru cade în plasa islamului. Oricum, poziții vii. Prefer să le citesc pe gagicile de extremă dreapta din Franța decât pe pârțarii echilibrați (unde echilibrat presupune să fii pro-islam) din România. Șansele să nu fiu de acord nici cu unii, nici cu alții sunt de dimensiuni planetare, dar măcar cei de la Riposte Laïque mitraliază cu sentințe, recte nu sunt plictisitori. Multă vreme l-au plâns românii pe un jurnalist „care cunoaște meseria”, că nu dorește nici un trust de presă să-l (mai) angajeze. Acum, tipul s-a refugiat la țară, sau e șofer pe camion – cețoasă urmare. Am intrat pe pagina lui virtuală să-i răsfoiesc „prea documentatele” aporturi la jurnalismul românesc. Nu lipsea tradiționala secțiune de poezii (boala Tucă Show). Citesc o poezie de dragoste scrisă de acest Viorel Ilișoi: mă ascund în dulap de spaimă. Nu am nici un fel de considerație față de jurnaliștii și politologii care scriu versuri proaste.

Socialul este obsedat astăzi de dispariția rasistului (cum, în trecut, era obsedat de dispariția obezului sau a debilului).

Conform Haaretz, ministrul israelian al apărării, Moshe Ya’alon, sfătuiește Europa să plaseze securitatea deasupra drepturilor omului. Israel este singurul stat din Orientul Mijlociu care merită să supraviețuiască. Într-un fel, suntem la începutul secolului XX, când se aștepta să înceapă războiul din clipă în clipă. Lor le mai lipsea doar un trigger, s-a întâmplat să fie atentatul de la Sarajevo, pentru că așa se obișnuiește să fie înțeleasă istoria, via principiul cauzalității; noi deja îl avem. Unei culturi îi stă bine și în muzeu – iar americanii se pricep cel mai bine la muzeificarea lumilor trecute și viitoare.

Europa este continentul conștiinței revoluționare. Să cerem europenilor să fie europeni, adică radicaliști ai modernității. Europenii nu sunt, în genere, primitori. Europa va fi nemiloasă, pentru că nu a fost niciodată fericită. Însă Europa ucide cu monotonie. Aflat în vizită în America, Baudrillard remarcase în mod excepțional că, în Europa, strada nu trăiește decât în accese, în momente istorice, revoluții sau baricade.

„Desigur că ne invidiază și ne admiră trecutul și cultura, dar în fond le apărem ca un fel de Lume a Treia.” I. Huppert despre cum privesc americanii Europa. Europa sfârșitului lui 2015: un Death Valley arab.

Întrebare-studiu: De ce proliferează terorismul proporțional cu globalizarea?

Mai presus de egalitate, libertate și fraternitate, cred în răzbunare.

Când Baudrillard scria Strategiile fatale, această boală mintală numită multiculturalism încă nu apăruse. Suntem nevoiți, prin urmare, să adaptăm minimal o reflecție tare asupra obscenului: „Când totul devine (multi)cultural, este sfârșitul culturii ca destin, este începutul culturii ca politică și mizeria imediată a acestei politici (multi)culturale”.

Vive l’Europe! The rest of the world can suck my dick.

Comentarii

comentarii