Already Dead

beck-morning-phase-cover

VIVA, canalul german de muzică din defuncţii ani 1990, s-a lansat oarecum simultan cu icebreaker-ul lui Beck, Loser. 1993. Fără VIVA, probabil că aflam de Beck via mila sugestiilor filtrate de YouTube sau, habar n-am, ascultam muzică exclusiv la nunţi şi în taxi. Rahat, pe-atunci casetofoanele încă mai consumau curent cât o maşină de spălat, ceva de neconceput. Boabele de grâu ale internetului (incluzând sclipitoarea piraterie) încă nu încolţiseră. Meniul muzical al VIVA era digerabil, deşi se facea abuz serios de curenţi grunge. Astăzi, nu mai apropii digerabil de acronimul TV. VIVA e acum caz închis, muzica a părăsit demult ecranul televizorului. Nu cred că cineva mai aşteaptă cu degetul plimbat pe volumul telecomenzii, să se epuizeze listele interminabile de videoclipuri care rulează într-un program de TV. Am devenit noi înşine descoperitori de invizibil, creatori de liste, mix-uri şi acorduri sofisticate. Dar atunci era o bucurie a aşteptării. Acum ne-am stilizat, am ajuns nişte moftangii, indiferent de vârstă. Ah, pula mea, am mai văzut astea 3 minute ieri sau alaltăieri, cu această schemă s-ar urmări astăzi videoclipul Loser. Long fucking story. Beck împlineşte în vară 44 de ani, are deja doi copii, nu l-a ucis nimeni între timp, aşa cum îşi dorea sictirit pe vremea când era un pierde-vară de 23 de ani. În afară că e scientolog (curios, nu?) şi că tatăl lui e dirijor la Filarmonica Los Angeles, nu ştim prea multe despre Beck. Nu ştim nimic, de fapt, pentru că Beck este un cameleon, încontinuu s-a camuflat în alte şi alte jungle sonice. De la Modern Guilt (2006) încoace, însă, Beck a uitat de el; a făcut un remix de 20 de minute, care l-a dat gata pe conul Philip Glass, a lansat-o pe Charlotte Gainsbourg şi a pus pe roate un experiment cu portative înnegrite (Song Reader), lăsându-i pe alţii să găsească fieştece interpretări ale pieselor lui neînregistrate. După 8 ani, se trezeşte şi apare cu Morning Phase (2014), închizând cercul lui Sea Change (2002). Sea Change care, la rândul lui, se revendică de la nouăzecistul Odelay (talentul lui Beck de a reinventa desuetul), este un fel de hotel de cinci stele al intimismului şi o altă lovitură de cameleon, dată imediat după aventura schizofrenică şi absurdistă din Midnite Vultures (1999). În monetizarea valorică, critica a tras cu o mână de Sea Change şi cu cealaltă de Morning Phase. Sigur că, dacă despre Sea Change s-a stabilit că e chef d’œuvre, era musai ca Morning Phase să fie măcar o capodoperă. I say bullshit on that. Pe de-o parte, s-a reproşat că Morning Phase nu se joacă destul cu sinapsele din creierul nostru muzical şi că, de fapt, Beck a încercat, falsificând, să cloneze un vârf personal. Cu toate că basistul lui Beck a lămurit înainte că Morning Phase este minimal beyond anything we had done before. En fin, destul e o problemă care îmi irită pielea. În alte părţi, cum ar fi The New Yorker, s-a scris despre Morning Phaseyou don’t get many albums like this in your lifetime. Ce-aş zice despre Morning Phase este următorul lucru: Beck s-a obosit destul şi nu mai are nimic de demonstrat (de la o vârstă încolo, trebuie să acceptăm asta, nu mai învăţăm nimic). La fel cum nici eu nu am de ce să vă demonstrez că Morning Phase este un album prost sau bun. Reamintesc doar că 8 ani nu trec uşor şi în gol.

Comentarii

comentarii

Scroll to top